fbpx
Random prin viata

Povestea unui catel adoptat

Salutare  dragilor, eu sunt Bela si probabil ma stiti din postarea asta, in care v-am povestit cam cum decurge o zi din viata mea.

Astazi vreau sa va spun povestea mea.

Povestea unui catel adoptat

M-am nascut pe o strada din Bucuresti, undeva pe langa piata Matache. Nu imi amintesc daca am avut frati si surori sau ce s-a intamplat cu ei. Tot ce stiu este ca eram un catel maidanez. Traiam pe strada, alaturi de mama mea si o duceam cat de cat bine: nu sufeream de frig, pentru ca era vara, si nici de foame, pentru ca mancam laptic de la mama.

Dar intr-o zi, m-am ratacit. Am cautat-o mult, m-am plimbat pe strazi, am plans dupa mama mea, dar nu am gasit-o. Am ramas singura pe strada, un catel de trei luni, foarte speriat. Unii oameni se opreau sa ma mangaie, unii imi dadeau cate ceva de mancare, dar altii imi spuneau „mars” sau imi dadeau cu sutul.

Cainii mai mari ma maraiau si ma muscau, asa ca trebuia sa am mereu grija sa nu ma intalnesc cu ei.

Am inceput in curand sa sufar de foame si sete, iar mamica mea nu mai era langa mine, sa imi dea lapte. Eram singura, intr-o lume pe care nu o intelegeam si careia nu ii pasa de suferinta mea.

Dar intr-o zi, ceva s-a schimbat:  un baiat s-a oprit, m-a mangaiat, apoi m-a luat in brate.  M-a bagat intr-un ghiozdan, lasandu-mi doar botul afara si m-a urcat pe scuter. Mi-a fost atat de frica! Dar nu am mers mult. M-a dus intr-o curte unde era multa lume. Toata lumea m-a mangaiat si mi-a dat cate ceva de mancare.

In seara aceea am dormit cu burtica plina si cu speranta ca poate mi-am gasit o cauta a mea.

In curand mi-au adus si un cotet, dar deloc nu-mi placea sa dorm in el.

Am ramas in acea curte, era intr-un fel, casa mea. Spun „intr-un fel”, pentru ca eu eram catelul tuturor, si totusi, al nimanui. Dupa cateva zile, majoritatea oamenilor de acolo s-au plictisit de mine. Nu ma mai mangaiau si nu imi mai dadeau sa mananc. Doar doua fete aveau grija de mine, ma hraneau, ma deparazitau, ma mangaiau si se jucau cu mine. Le voi numi R. si M.

Intr-o zi, M. a venit cu un lant si m-a legat. R. s-a certat cu ea, I-a spus ca un caine tinut in lant este chinuit, dar nu a avut ce face. Aparent, acolo nu era o casa, ci erau mai multe firme, printre care si un restaurant cu livrare la domiciliu, iar eu nu aveam voie in curtea lor.

Am ramas acolo aproape un an. M-am obisnuit si cu lantul, si cu cotetul, dar deloc nu imi placea. Partea mea preferata din zi era seara: atunci plecau majoritatea oamenilor, iar R. imi dadea drumul, ma lasa sa alerg pe saturate, apoi ma lua in birou, unde dormeam la ea in brate. Noaptea dormeam afara, cand era cald, iar cand era frig, ma inchidea in baie, iar M. avea grija sa ajunga prima in firma, ca sa ma scoata de acolo inainte sa ma vada cineva. Daca ati sti cata hartie igienica am mancat….

Dimineata ma lega din nou. Asteptam cu nerabdare si dupa-amiaza, cand stiam ca vine R. O simteam din capatul strazii si incepeam sa latru, iar daca prindeam poarta deschisa, o zbungeam in intampinarea ei. Stiam ca vine mereu la mine cu ceva bun, si mai stiam ca ii place sa ma scarpine pe burtica.

Unele zile acolo erau bune, altele mai putin bune. Intr-o zi, un om de acolo m-a lovit cu sutul, pentru ca am sarit pe el sa il pup. M-a durut foarte tare si am inceput sa schiopat.

Durerea a trecut in timp, dar eu am continuat sa schiopat.

Intr-o zi de primavara, ceva rau s-a intamplat. Nu stiam ce, dar o simteam, R. plangea si tremura. Ma mangaia si ma pupa, plangand fara oprire. Mai tarziu in acea zi, M. a venit si mi-a luat cotetul. Hei, nu mi-a placut niciodata, dar era al meu!

Sa va spun ce se intamplase: in curtea restaurantului, bucatareasa planta patrunjel. Iar cand prindeam poarta deschisa la ei, am duceam si faceam pipi in patrunjelul ei. Ea s-a plans la manager de acest comportament al meu, iar managerul, acelasi care imi daduse cu sutul si ma lasase schioapa, a spus „Cainele trebuie sa dispara pana maine. Altfel il iau eu si il duc pe un camp.”

A doua zi, M. mi-a adunat toate lucrurile pe care ea si R. mi le luasera de-a lungul timpului: jucarii, paturi si o perie. Le-a pus pe  toate intr-o punga. Stiam ca lucrurile  se vor schimba, dar nu stiam cum.

Pe la pranz a ajuns R. M-a luat si m-a urcat intr-o masina. Eram atat de speriata si confuza, incat am vomitat de 3 ori. Sau poate am rau de masina, cine stie?

Ajunsesem intr-o casa in care nu am mai fost niciodata. Mirosea a…R. dar mai era acolo un miros care ma deranja.

Oh, da! Mai era inca un caine. Mie nu imi plac cainii, pentru ca imi amintesc de cei care ma muscau cand eram mica. Asa ca sar eu prima la ei sa ii musc, doar ca sa fiu sigura.

Ajunsesem in casa lui R.  Casa mea. Aveam, in sfarsit, o casa! Si o mamica buna, care nu m-a lasat la greu.

Daca o intrebi pe ea, o sa iti spuna ca in primele luni am fost o salbatica: nu stateam la  periat, la  spalat,  latram aproape incontinuu, incercam mereu sa il musc pe celalalt catel si nu ascultam deloc.

Daca ma intrebi pe mine, eram confuza si imi era greu sa  ma adaptez. In prima zi in care m-a lasat singura acasa, am incercat atat de mult sa ies din camera in care eram, incat am sapat in perete. Mai aveam putin si reuseam sa ies pe partea cealalta, pe cuvant! Apoi, eu eram obisnuita in curte, cu multi oameni, si sa ma adaptez la viata la  apartament a fost o provocare. Ma  plictiseam si rodeam tot ce prindeam. De asemenea, faceam pipi pe tot ce prindeam. In primul rand, pentru ca nu stiam ca trebuie sa ma abtin, apoi din cauza ca voiam sa acopar mirosul celuilalt catel.

dig

Au trecut doi ani de atunci. Acum stiu ca pipi se face doar pe pled, si doar daca nu ma mai pot tine. In rest, fac afara. Rod doar jucariile mele, nu mai sap in pereti si stau cuminte la periat, spalat, taiat unghii si orice mi-ar face mama mea.

Viata la  apartament inseamna un confort la care nu as fi visat si nu as da-o pe  viata la curte, pentru nimic in lume.

M-am schimbat mult in acesti ani, am invatat si cateva comenzi: „sezi”, „salut”, „aici”, „stai asa” „la locul tau” si „tuzguramatii”. „Salut” inseamna sa dau labuta, iar „tuzguramatii” e semnalul ca am enervat-o rau pe  mama mea si ar fi mai bine sa ma duc la locul meu, ca sa vada ce catel cuminte si adorabil sunt, de fapt.

Sunt un catel norocos. Povestea mea ar fi putut sa ia o intorsatura dramatica, daca nu ar fi fost omul meu, care sa ma salveze. Mi-a „reparat” si piciorul, cu tratament si masaj, pentru ca muschiul era aproape atrofiat. M-a vaccinat si microcipat, lucru care nu mi-a placut neaparat, dar cica asa e bine. Apoi, m-a sterilizat. Nu a fost prea placut, dar mi-am revenit foarte repede.  Zice Moom ca e bine pentru sanatatea mea si ca ne obliga legea.

V-am spus povestea mea, pentru ca sunt multi catei care au povesti ca  ale mele sau mai triste. Ei inca isi asteapta omul lor, care sa  ii salveze.

sursa foto: Kola Kariola

Ea e Frumusica. A fost aruncata de catre cei care ii erau stapani. Nu face pipi in casa, ca mine, nu strica si e sociabila cu alti caini, adica nici pe departe atat de salbatica pe cat eram eu, cand am fost adoptata. Ii place sa fie tinuta in brate si iubita.

Si Nero este un catel educat si gata sa ofere muuuulta iubire. Este foarte sociabil cu oamenii si cu alti catei, chiar si cu pisici. Are undeva la 5 luni acum, este vaccinat, microcipat si gata sa mearga la Omul lui.

Frumusetea asta mica nu are inca nume. A fost gasita recent pe strada, ratacea dezorientata si speriata. Are undeva in jur de 3-4 luni, este tare frumusica si pupacioasa.

Mai sunt multi catei care isi asteapta Omul. Povestea lor trista poate deveni una vesela, frumoasa, cu final fericit, la fel ca a mea. Ei fac tot ce pot pentru asta: sunt cuminti, invata repede si au munti de iubire de daruit. Va asteapta sa le schimbati viata, si ei sa o schimbe pe a voastra in bine.

Daca va doriti un suflet pur care sa va intampine atunci cand ajungeti acasa, sa va faca sa radeti si sa va iubeasca neconditionat, il gasiti pe pagina Kola Kariola.

Iar mama mea spune ca daca adoptati un catel, de la Kola Kariola, de la Asociatia Robi, sau de la oricare alta asociatie, ori direct de pe strada, ea va va ajuta cu sfaturi pentru a va acomoda mai usor unul cu celalalt. Sa educi un catel adult nu e atat de greu, iar eu sunt dovada vie ca se poate. Iar ea o sa va spuna cum m-a invatat pe mine sa nu mai fiu o salbatica. 🙂

II puteti scrie la adresa contact@randomprinviata.ro

Aceasta a fost povestea mea, povestea unui catel adoptat. Sper ca ati avut rabdare sa cititi pana la final si sper ca dupa ce ati citit-o, sa luati in considerare ideea de a da o sansa unui catel abandonat. Pe cuvantul meu de printesa maidaneza, ca nu veti regreta!

 

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: